Inca mi-te amintesc.
In rochia-ti rosie de tul si chiffon alb pari sa concurezi gratios mersul leganat de lebada al concurentelor unui concurs de frumusete. Aveai mereu expresia ambigua cu ochii parca cazuti in adancimea cearcanelor reanimate de creionul anticearcan. Aveai mereu incheietura mainii drepte sugrumata de bratara de argint cumparata de pe Lipscani, la care-ti atarnasei in credinta ta in superstitii, mana Fatimei. Sa fii ferita de nenoroc. Si chiar credeai asta. Inocenta-ti invada zambetul larg si puber pe care-l afisai in fiecare secunda, incantata fiind parca de tot ceea ce era in jurul tau. Ca si asiaticii cu ale lor vesnice si déjà agasante aparate de fotografiat. De parca imortalizarea e drum spre neimbatranire. Stupida credinta!
Purtai mereu in urechi diamante incorsetate crud de perle negre de cultura. Ca si mastile imperioase de la opera ce se trag pe chipurile chircite de timp si sufocate de opulenta unei lumi avare.
- Pe tine bijuteriile sunt de prisos! Poteca pe care puful urechii tale il deschide curiosilor pare drum initiatic in frumusetea absoluta a acestei lumi. De ce sa-ti acoperi cuibul suprasternal? Goliciunea l-ar face mai dezirabil decat aparitia primilor muguri de ciresi pe drumurile pline de sarbatoare ale ametitorului Hanami. Te-as numi Aiko, dar numele pe care il ai ti se potriveste mai bine.
Imi ziceam mereu ca parul tau castaniu pare sa fie toamna. In el se impleteau intr-o betie de culoare Dragostea si Esecul. Daca ar fi fosnit, mi-as fi intarit indoielile asupra umanitatii tale. Gesticulai mult. Cu gesture deschise, largi si mereu cu degetele departate. La fiecare cateva secunde iti atingeai parul. O faceai intr-un mod liric, intr-o armonie deplina cu notele de baza ale parfumului tau. Miroseai a mosc si iasomie. Si din cand in cand a biscuiti cu crema roz cumparati vrac de la chioscul din fata scarii.
Citeai mereu poeziile lui Neruda atunci cand te intristai. Te asezai turceste, iti aruncai ceasul de frica timpului si te-ndopai cu Puedo escribir los versos mas tristes esta noche si Earl Grey. Te-ntrebam mereu: Daca frumusetea ar purta un nume, care crezi ca ar fi ala?
Ma priveai mereu pierduta, nemultumita si fara de idée.
Raspunsul decurgea din privirile noastre, din atingerile mele si din elogiul efervescent ce-mi aparea in minte cand ma gandeam la tine.
In rochia-ti rosie de tul si chiffon alb pari sa concurezi gratios mersul leganat de lebada al concurentelor unui concurs de frumusete. Aveai mereu expresia ambigua cu ochii parca cazuti in adancimea cearcanelor reanimate de creionul anticearcan. Aveai mereu incheietura mainii drepte sugrumata de bratara de argint cumparata de pe Lipscani, la care-ti atarnasei in credinta ta in superstitii, mana Fatimei. Sa fii ferita de nenoroc. Si chiar credeai asta. Inocenta-ti invada zambetul larg si puber pe care-l afisai in fiecare secunda, incantata fiind parca de tot ceea ce era in jurul tau. Ca si asiaticii cu ale lor vesnice si déjà agasante aparate de fotografiat. De parca imortalizarea e drum spre neimbatranire. Stupida credinta!
Purtai mereu in urechi diamante incorsetate crud de perle negre de cultura. Ca si mastile imperioase de la opera ce se trag pe chipurile chircite de timp si sufocate de opulenta unei lumi avare.
- Pe tine bijuteriile sunt de prisos! Poteca pe care puful urechii tale il deschide curiosilor pare drum initiatic in frumusetea absoluta a acestei lumi. De ce sa-ti acoperi cuibul suprasternal? Goliciunea l-ar face mai dezirabil decat aparitia primilor muguri de ciresi pe drumurile pline de sarbatoare ale ametitorului Hanami. Te-as numi Aiko, dar numele pe care il ai ti se potriveste mai bine.
Imi ziceam mereu ca parul tau castaniu pare sa fie toamna. In el se impleteau intr-o betie de culoare Dragostea si Esecul. Daca ar fi fosnit, mi-as fi intarit indoielile asupra umanitatii tale. Gesticulai mult. Cu gesture deschise, largi si mereu cu degetele departate. La fiecare cateva secunde iti atingeai parul. O faceai intr-un mod liric, intr-o armonie deplina cu notele de baza ale parfumului tau. Miroseai a mosc si iasomie. Si din cand in cand a biscuiti cu crema roz cumparati vrac de la chioscul din fata scarii.
Citeai mereu poeziile lui Neruda atunci cand te intristai. Te asezai turceste, iti aruncai ceasul de frica timpului si te-ndopai cu Puedo escribir los versos mas tristes esta noche si Earl Grey. Te-ntrebam mereu: Daca frumusetea ar purta un nume, care crezi ca ar fi ala?
Ma priveai mereu pierduta, nemultumita si fara de idée.
Raspunsul decurgea din privirile noastre, din atingerile mele si din elogiul efervescent ce-mi aparea in minte cand ma gandeam la tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu