Omului albastru

Prin viata ta as trece ca pe o strada frumoasa,
lunga, instinsa si nepopulata.
Pietrele sunt doar episoade in care te-am vazut.
Scurte memorii, jurnale.
Diapozitive cu par auriu.

Pe o astfel de strada, rosul sangelui meu
scrie epistole locuitorilor universului.
Juraminte pierdute de afectiune, inchinate tie
Younes,
omului meu albastru.

Habeo, habere

Sa mori pentru a descoperi frumusetea,

pentru a afla ca spatele tau nu e nimic altceva decat o fantana de lumina

si ca din coastele tale se iveste

galbena si diafana, penetranta,

insasi esenta vietii.

Sa stergi praful de pe picioarele unui batran

si sa alini obrazul ud al unui copil,

nu-s decat cuvinte rostite de gura unui intelept.

Cuvinte sortite pierii.

Caci adevarata minune e sa cunosti ca toti atomii Universului

s-au inghesuit in cutia ta toracica

si fac insasi absenta ta,

 o prezenta materiala.

Aceasta este, Younes,

avutia mea.

Asteptare

Intr-o zi voi muri.

Si mi-e frica ca nu voi afla inainte de orice despartire

ce forma are inima ta?

ce-mi face sangele sa-si abandoneze coama spumoasa si sa doarma linistit,

albastru si sarat, ingenuncheat in fata gandurilor tale.

Din ce sclipiri de lemn si lut, se naste viata inauntrul trupului tau?

Intr-o zi voi muri.

Ma plimb si astept

sa ma primeasca oceanul in sinea ta.

Si sper ca acolo, in tot acel intuneric sa aflu,

ce forma are inima ta?

Manifest pentru iubire

Mi-ar placea sa te opresti din a-mi alerga inima. Intr-o zi se va opri si va ceda.
La fel ca toate gandurile indreptate spre tine. Se vor opri si vor inceta sa existe.
Atunci cand voi fi in stare sa-ti separ existenta de orice matematica emotionala.
Nu are relevanta ce am simtit eu sau ce-ai simtit tu.
Lucrurile astea nu se pot cantari. Nu poti cuantifica emotiile.
Si o stii.

Nu conteaza cine pe cine, cine cu cine, cat, cum, cand sau unde.
Nu e totul doar un cancan.
Important este sa ma intrebi ce simt. Si sa te intereseze.
Doar prin empatie putem naste un manifest pentru iubire.
Stii si asta.

Mi-ar placea sa te opresti din a-mi bantui mintea. Intr-o zi se va opune si vei disparea.

Atestat de nebunie

Da, am voce si am sa-mi tip in aer alb, vietile.
Toate trei, noua, sau o suta cate mi s-or permite.
Focul arde, curata si spala, binecuvanteaza si sterilizeaza
asternuturile in care ti-ai uitat pasiunile, miscarile, lichidele
picioarele incarligate, degetele experte-n manuirea cerii de epilat,
sexul nocturn, ametic, letargic, insomniac, ratacit,
profesionist, oligofren, naiv, frigid, fierbinte,
rosu si uscat.
 

Da, am voce,
si poate nu o fi vreo simfonie dulce-amaruie, nici vreo secunda din Jaroussky,
aparte de miile de rasunete din crestetul meu,
limitate-n existenta de ochiul triunghiular ce mi-l pictez pe frunte,
lunea si martea,
am o voce rece, mai rece decat un cadavru pe masa de operatie.
 

Am voce, am voce, am voce,
si-al ei rasunet iti va duce la pieire existenta.

Metafizica dansului nuptial

In prima dimineata in care o sa te intalnesc,

intamplator,

asa cum se intampla in toate  blockbuster-ele americane.

Am sa alerg pana acasa in fata oglinzii din baie si-am sa-mi fardez ochii.

Unul cu verde si altul cu albastru.

Si-am sa ma intorc la tine, glont, drept ca o statuie sa-ti privesc fricile.

In cea de-a doua dimineata in care o sa te intalnesc,

mai putin intamplatoarea ca prima,

dar la fel de siropoasa.

Am sa renunt la haine si-am sa execut, frenetic, plie-uri in fata ta.

Trecatorii se vor opri sa-mi priveasca vanataile si schimonoseala.

Vor crede ca suntem impreuna si vor rade de noi.

Ca de niste esuati de la circ.

In a treia dimineata in care o sa te intalnesc,

si mai putin intamplator.

In acelasi loc, la aceeasi ora.

Voi aduce cu mine doua cutii de vopsea galbena.

Voi trasa cu o linie intrerupta drumul catre casa mea, direct in asternuturi.

Si acolo, te voi astepta, asa cum nu am facut-o niciodata.

Sincer.