Amintire cu nori

Mie,
fiecare dimineata-mi pare un camin de copii
de dragul carora
tata pleaca la vanatoare
iar mama saruta asfintitul in prag,
ca-ntotdeauna,
cu prosopul de bucatarie in maini.
In singuratatea mea
inca-mi tin umerii incordati
ca-ntr-o ruga ce dispare-n
fiecare cadru dintr-un album de familie.
Am nevoie de inca o amintire
in care casa copilariei mele
sa fie un cerc de nori in jurul mamei mele,
atat de frumos imbracata ca de sarbatoare,
duminicile cand ne hraneam cu cuvinte de vara.

Un gand oarecare

Cu mine nu trebuie sa ai grija nici catusi de putina.
Imi poti pune picioarele in pungi de plastic
si arunca parul intr-un pahar cu lapte.
Eu nu am in mine nimic care sa ma lege.
Nici carnea de oase,
nici inima de vasele de sange atat de dilatate.
Eu nu am nimic care sa ma tina impreuna,
mi-am mancat memoria
si oricum cuvintele mele
nu mai vor sa fie ace de siguranta
pentru a opri pieile 
in cadere.

Poem radiofonic

Cand omul devine poem
il poti zari pe dumnezeu
cum manevreaza macarelele
si-si pleaca urechea
pana pe peretele de vest
acolo unde icoanele s-au topit,
cabluri
prin care misuna
privirea ta de “N-o sa ma ai niciodata!”

Cand omul devine poem

dumnezeu convoaca viteza luminii

la o sedinta de spiritism.