Cred ca mi-ar fi fost dor de tine si daca nu te-as fi intalnit,
daca nenasterea ta n-ar fi decat o ciclica coincidenta
de care sa ma lovesc.
Si in care mi se-agita picioarele ca intr-un pas-de-quatre.
Iar Ceaikovski ar pune la un loc pe portativ
Tristetea mortii, norii, soarele,
pe mine si pe ne-tine;
Daca n-as fi eu insumi,
Fiecare striatie a buzelor tale,
ar cunoaste desertaciunea firelor de nisip.
Si toate vietatile ti-ar bioniza privirea,
inundand-o;
Rauri de negru ti-ar fi plansul.
Albastra, ti-as face lumea interioara,
Corali si vulturi, lipiti ca-ntr-un colaj,
Se contopesc deasupra coroanei tale.
In fiece cadru cu tine, s-ar zvarcoli cobrele insetate,
Si rozul sanilor venusieni ar sti zbarcirea.
Daca n-as fi eu pictorul tau,
Fiecare cadru cu tine din imaginatia mea,
Ar fi ca o bucata de ziar, c-un zambet mototolit.
M-am gandit sa-ti spun,
Sau sa-ti arat
Cum sub cimentul pielii tale,
Se misca dureros de vizibil
hoarda-ti mintala de minciuni.
Ma gandeam sa te inspir.
Sa te inhalez rapid,
ca pe-o otrava.
Sa-mi stai ascunsa-n spatele ochilor
Intredeschisi.
Cine mai vrea opium?
Maniheiste, amintirile noastre
Se impart ca Marea Rosie
In doua parti egale de timp.
La microscop,
Despartirea noastra este un atom indivizibil de inocenta,
un amestec edenic de verde evanescent si gri dorian.
Intrebare:
Cine ne-a furat amintirile placute?
